Ioan Matiut

O temă des abordată în unele medii culturale este raportul dintre centru si margine.

Măsura în care mai poate influenţa centrul marginile şi posibila apariţie a unor centre ale marginilor. Dincolo de frustrările provincialismului cultural, stârnite de astfel de dezbateri, este important de văzut dacă oraşe precum Aradul au sau nu potenţial de a fi veritabile centre ale marginii.

Cred că noţiunea de centru cultural nu mai are conotaţii strict administrative şi nu se raportează numai la numărul de instituţii de cultură, ci la valori.

Scăpate de dirijarea frustrantă impusă de regimul comunist, care impunea locul, forma şi mijloacele de exprimare a actului cultural, multe oraşe „arondate” cultural unor centre impuse, şi-au pus în valoare potenţialul devenind ele însele veritabile centre.

Pentru că acolo unde există valoare este un centru, în jurul căruia gravitează anumite forţe culturale. Acesta poate să fie un oraş mai mare sau mai mic ori un cătun pierdut prin munţi sau la o margine de ţară. Există şi riscul de a se crea centre false, societăţi ermetice care să nu comunice în afară, să îşi instituie propriile sisteme de valori.

Aradul, cu toate că se află sub influenţa a două centre culturale puternice, Timişoara şi Oradea, are forţa de a fi el însuşi un centru veritabil.

Câţiva scriitori importanţi în peisajul literar actual, o revista de cultură („Arca”) bine cotată în publicistica culturală, artişti plastici valoroşi, o orchestră simfonică apreciată în ţară şi străinătate, actori de prima mână, festivaluri de teatru…

Iată doar câteva din argumentele pentru care îndrăznesc să afirm că Aradul este un veritabil centru al marginii, bine definit, cu o viaţă culturală şi spirituală autentică.

Protejarea şi stimularea valorilor este o datorie de onoare, în primul rând a autorităţilor şi instituţiilor locale. Implicarea lor în proiecte culturale finanţate din bani publici sau privaţi (monumente, publicaţii, evenimente culturale) este onorant pentru cei care conduc vremelnic destinele Aradului.

Există şi la noi la românii, obiceiul de a face marea curăţenie de primăvară . Din păcate, aceasta nu prea trece uşa casei. Puţine curţi, parcuri, grădini, străzi, râuri şi păduri se bucură de acest dar al omului. Din contră. Abia aşteaptă românul să dea colţ iarba, că se şi repede să se reînfrăţească cu codrul, cu natura. Iar acest moment trebuie sărbătorit cum se cuvine. Cu mic cu mare, cu căţel, purcel, descind care pe unde mai apucă câte un colţişor de iarbă verde, înjurându-i cu năduf pe cei dinainte care au lăsat în urmă munţii de gunoaie. Apoi peisajul dispare sub povara maşinilor, bucătăriilor ambulante, păturilor, şezlongurilor. Topoatele îşi fac treaba mutilând copacii din preajmă, iar fumul gros şi miresmele înecăciose ne aduc aminte de vremurile cănd se pârjolea totul în calea duşmanului. Freamătul naturii şi cântecul pasărilor sunt acoperite de bubuitul boxelor din care se revarsă tradiţionalele manele, iar halcile de carne şi micii dispar rapid în burţile despuiate, înroşite de soarele generos de primăvară. O veritabilă competiţie de golire a sticlelor anunţă apogeul distracţiei. Se face cocurenţă serioasă boxelor, iar şlagărul naţional „NOI SUNTEM ROMÂNI” este racnit din toţi rărunchii.
Apoi, românul se reîntoarce în casa sa curată, lăsând în urmă dovezi incontestabile că aceste plaiuri mioritice sunt locuite.
Şi află indignat de la televizor că România este cea mai poluată ţară europeană…

Cele mai vechi îndeletniciri umane au fost vânătoarea şi pescuitul. Omul a vânat şi a pescuit pentru a supravieţui, inventând şi folosind arme, unelte, metode din ce în ce mai performante, intrând în competiţie cu semenii săi, cu natura, cu el însuşi. De aceea putem considera vânătoarea şi pescuitul resortul primar al spiritului de competiţie.
Chiar dacă în zilele noastre acestea nu se mai practică din necesitate, cel puţin în ţările dezvoltate, devenind mai mult sporturi sau hobby-uri , ele au rămas liantul dintre om şi natură.
Pentru că ce poate fi mai relaxant şi incitant decât câteva ore petrecute pe malul apei la pescuit sau o partidă plină de adrenalină la vânătoare. Printre puţinele aventuri pe care şi le mai poate permite omul modern, suprasolicitat şi stresat de activităţile cotidiene, vânătoarea şi pescuitul sunt din ce în ce mai căutate şi apreciate. Se impune, însă, a fi ţinute sub un control mai riguros pentru a nu se compromite ireversibil echilibrul atât de fragil al naturii, cu consecinţe catastrofale, greu de estimat.
Lansez aici o provocare celor care atacă virulent vânătoarea considerând vânătorul un simplu ucigaş de animale. Uitaţi că şi voi consumaţi carne, că în spatele fiecărei îmbucături se acunde o scenă sângeroasă? Ştiţi că numai în România se sacrifică zilnic sute de mii de animale pentru consum? Că aceste animale sunt crescute în condiţii cumplite pentru orice fiinţă vie numai pentru a vă satisface vouă pofta de carne? Ce părere aveţi despre sacrificarea barbară a porcilor de Crăciun, a mieilor de Pasti şi a păsărilor de curte? Cine este mai vinovat? Cel care creşte şi sacrifică animalul pentru consum sau autorul moral, consumatorul?
Vă oripilează cînd vedeţi la televizor câţiva mistreţi împuşcaţi, dar treceţi salivând pe lângă galantarele pline cu carne…